Different.

      Uneori, de cele mai multe ori seara, am tendinta sa  ma gandesc la tot felul de lucruri, din cele mai diverse, asta in timp ce aparent imi ocup timpul cu ceva. Nici eu nu imi dau seama ca de fapt e aparent decat tarziu, cand mintea mea e deja afectata de  noaptea de afara.
     Am uitat ca am blog. [Asta a fost una din revelatii. M-am dezobisnuit de a scrie. Imi pare rau. As vrea sa schimb asta. De fapt, as vrea sa imi pot controla viata si sa o fac sa se indrepte in ce directie vreau eu. In spatele esecurilor mici uneori se afla altele mai mari, care le determina pe cele mici. Ca intr-un lant.]
Cand, din intamplarea mea, mi-am "descoperit" blogul, am fost curioasa sa-l recitesc. Mi-a placut "schimbare".   Iar de la schimbare mi-am adus aminte de un post vechi, numit "almost all about me". Inevitabil, am inceput sa ma compar cu mine.
     Poate ca varsta de 17 ani e perfecta, dar acum nu am certitudinea ca o sa aflu adevarul vreodata. Adevarul me u.Inca ascult Celine Dion. Mai am acelasi vis, insa nu mai sunt la fel de sigura ca o sa mi-l indeplinesc. Nu mai cred atat de mult. Nu mai am aceeasi camera, iar la asta am o perdea subtire. E foarte luminata. Am ramas la fel de rautacioasa si morocanoasa (cand ma trezesc din somn). Miha nu mai imi aminteste de Costel. Uneori imi reamineste ca am crezut ca seamana si rade de asta. Si eu rad. Colectia de flori uscate s-a imbogatit. Inca nu am invatat sa merg pe bicicleta. Nu mai vreau un catel atat timp cat stau intr-un apartament. Nu voi avea grija de el. Tot iasomia e floarea mea preferata. Anul asta nu am mirosit niciuna.. Am mai vazut "Jeux d'enfants" de inca vreo 3 ori. Nu am ajuns la Roma. Il venerez la fel de mult, am mai si citit ceva de nu citisem inca. Stiam sa gatesc ciorba. Incerc sa imi temperez vocea cand ma cert cu cineva, dar nu prea reusesc. Am aceeasi pantofi. Anul asta mi-am ales eu cartea primita la premiu.37 a ramas la fel. Am mancat zmeura pe 28. Tata nu mai vorbeste cu mine de pe 1 ianuarie 2010. Inca nu stiu sa inot si nici sa dansez tango. Gresesc foarte tare cand ma astept ca unele lucruri sa se intample. In sfarsit recunosc. Nici avion, nici vapor. 86 e si mai ciudat acum. M-am dezobisnuit sa fiu singura iar cand nu sunt anumite persoane langa mine sau astept pe cineva si nu ajunge la timp, pana nu il vad sunt aproape sigura ca e moart si mi se deruleaza un intreg scenariu in minte. M-am hotarat in legatura cu facultatea. Am inceput sa ma mai uit si la filme noi dar nu sunt extrem de incatata.
    E ciudat sa te privesti pe tine insuti si sa iti dai intr-adevar seama ca nu mai esti la fel. E ca si cum o Silvia ar critica o alta Silvia, mai mica. Iar atunci, nu te poti abtine sa te intrebi, cum o sa fie Silvia de peste un an? :)
   

Masca.

  

     Cu totii purtam masti. Mai mari, mai mici, mai opace, mai transparente, mai colorate sau mai putin, sunt tot masti. Ceea ce le diferentiaza este insa scopul cu care sunt folosite, ce vrem sa ascundem sub ele.
     Daca minti sub o masca, esti ipocrit. Daca vrei sa pari altceva decat ceea ce esti, poti fi nemultumit de ceea ce esti acum si insuficient de capabil sa schimbi ceva ori.. tot ipocrit. Dar cand esti prins si ti se pune o masca, la propriu, fara drept de apel (chiar daca ai spune ceva ti-ar folosi la nimic), esti pierdut si cosmarul incepe. In centrul Asiei, fiecare femeie isi simte masca apasang greu. Ea se numeste niqab si sub ea se afla dramele femeilor unei natiuni intregi.
      Acum aproximativ o ora, mi-am verificat mail-urile, lucru neobisnuit de mine. Printre numeroase mail-uri legate de facebook, cereri de prietenie etc., un mail de la garbo.ro, intitulat "Sa fii femeie si sa nu te nasti in Afganistan". Subiectul se referea la o emisiune lansata relativ curand, intitulata tot "niqab", in care femeile, avand fata acoperita de o alta masca(jumatate de culoare azurie - opresiunea femeilor si cealalta jumatate de culoare alba - inocenta) pot vorbi liber despre povestile de groaza din vietile lor.
      E socant ca in ascensiunea societatii de azi, inca sa existe casatorii fortate, abuzuri psihice si fizice, lipsa totala de drepturi, iar daca sunt, sunt doar in scris. Fetite, ca altfel nu le pot numi, de 7 ani casatorite cu forta cu talibani de o varsta de cel putin de 5 ori mai mare decat varsta lor. Consecinta acestui lucru e incercarcarea de sinucidere la 12 ani. Afganistanul e singurul stat din lume in care rata de sinucidere in randul femeilor e mai mare decat a barbatilor.
      Din 1996 pana 2001, cat pe plan politic, puterea apartinea talibanilor, femeile au fost lipsite de orice drept. Nu aveau voie sa lucreze(datorita acestui lucru majoritatea erau obligate sa se prostitueze pentru a-si intretine famiile), sa iasa neinsotite in afara incintei casei, sa primeasca ajutor medical din partea unui barbat doctor si erau fotate sa se acopere din cap pana in picioare, chiar si ochii. Dreptul la educatie al femeilor era nul, iar numeroase fete au fost ucise pentru "incercarea de a merge la scoala", iar scolile au fost arse din temelii.
      O femeie nu putea vorbi decat in soapta pe strada, pentru ca barbatii sa fie excitati de vocile lor. Animalism si cruzime adusa la extrem.
      Conform sefului statului Afganistan, nu se face diferenta intre o femeie violata si una care intretine relatii sexuale de buna voie, in ambele cazuri ea fiind vinovata.
      Aisha a devenit simbolul suferintelor femeilor afgane, dupa ce a fost mutilata de sotul ei taliban. Dupa ce a fost obligata sa se casatoreasca la 12 ani, Aisha a fost batuta si fortata sa doarma in grajd cu vitele. Dupa ce a incercat sa fuga si a fost gasita, drept pedeapsa de la un tribunal taliban, s-a decis ca sotul sa ii taie nasul si urechile si apoi lasata sa moara in munti. A fost salvata, fiind dusa la un adapost secret american.
      Oameni sunt doar barbatii? :) 

Schimbare.

     Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma gandesc la serile copilariei mele, la iernile infinit de albe, la bunici si nepoti, la mame, la o casa mica, la leaganul din salcam, la aerul de inocenta, la degete ce iti apasa tamplele, la par scurt, imi place sa las capul pe spate, sa inchid ochii si sa simt.
    Anul asta.. ceva nu mai e la fel. Decorul de mai sus s-a schimbat. S-a modernizat. De fapt.. a cazut in profan si atat. Sunt de parere ca puritatea copilariei e de neatins mai tarziu. Fara sa vrei, devii ceea ce urai. Si accepti asta, invocand pretextul ca atunci nu stiai, ca acum ai evoluat. Totusi,  daca cineva ar nota fiecare gand, s-ar observa perspective atat de diferite ale aceleasi idei. Varsta aduce cu ea o nota de perversitate, lucurile se altereaza. De multe ori ajung sa cred ca o idee in mintea unui copil e in cea mai pura forma a ei si.. cea mai corecta... Cat de copii mai suntem?
    Anul asta.. Nu mai simt  Craciunul la fel. Emotia nu ma mai induioseaza pana la epuizarea. Alerg spre ceea ce eram. Am nevoie de alb. Am nevoie de magie. Am nevoie sa cred ca exista Mos Craciun.
    Cred ca .. am crescut. :)
    "Si deodata, plangand intr-o seara, te-ai trezit pe Pamant ca-ntr-o gara, ca si cum ai fi fost dat afara din Rai."

The second.

      Cu doua zile mai aproape de vacanta, cu doua zile mai aproape de Craciun, cu doua zile mai aproape de primavara [dupa cum spune Alexandra ;)) ] si in final cu doua zile mai aproape de moarte, fie ca ne place sau nu, iarna, cel putin oficial, a inceput.
      Dupa noaptea de Rai, cand fulgii alunecau usor la lumina neoanelor iar eu ii priveam lacoma de la fereastra camerei mele de la etajul trei, doi decembrie aduce umbrele, pelerine de ploaie si nevoie de cizme in care sa nu intre apa. Mai rau decat o face natura, fulgera cu blesteme ale fetelor ce isi indreapta parul. Trotuare pustii si claxoane de masini enervate.
       Eu inca astept. Astept o seara magica.. cand o sa fie alb in jurul meu si in linistea dintre blocuri o sa se auda rasete de fete nebune, care fac ingerasi si una din ele scrie dedesubt numele, id-ul si numarul de telefon.
      Frig.

Infinitate.

      Moartea e un sfarsit. Astazi am revazut o persoana draga mie. Trecuse ceva timp de cand nu ne-am intalnit. Am stat impreuna cam vreo jumatate de ora. Am povestit, am depanat amintiri, am plans. Am jucat un joc si anume am vorbit numai eu. Ea era obosita, a preferat sa stea jos sa ma asculte. Culcata. Tinea si ochii inchisi, iar mainile ei erau impreunate pe piept. A trebuit sa plec si i-am spus ca nu e nevoie sa ma conduca, o inteleg. I-am promis ca o sa ne revedem si i-am spus sa aiba grija de ea. Stiu ca m-a auzit.
      Moartea e un sfarsit. Sau nu? Noi doua o sa ne regasim totusi in eternitate?

      Indraznesti sa te gandesti la lucruri fara sfarsit? Mie imi e greu. Incerc sa inteleg cum de Universul nu are un capat si cum o iubire dureaza pentru totdeauna. Trebuie sa fie greu sa nu te pierzi in mult. Finalitatea lucrurilor inconjuratoare e atat de comuna, incat se incadreaza in notiunea de "normal", care apropo, e un alt lucru ciudat. Facand o paranteza, ce e "normalul"? Conform definitiei, suna cam " Care este așa cum trebuie să fie, potrivit cu starea firească, obișnuit, firesc, natural". Dar intrebarea care se pune dupa e: cate lucruri sunt normale? cate lucruri pot exista sa fie percepute in acelasi sens de toata lumea? E normalul meu la fel cu al tau? Un sens absolut al cuvantului normal, in opinia mea e imposibil (aici se exclud legile matematice, fizice, biologice si tot ce tine de stiinta si poate fi demonstrat).
      Revenind.. Sfarsitul lucrurilor e pentru majoritatea atat obligatoriu cat si inevitabil. Pornind de la lucruri materiale, o camera de exemplu, reprezinta un spatiu inchis, implicit cu un sfarsit. Gandindu-ma la scopul practic al unei camere, nu exista un rost pentru a se creea o camera "with no end" atat timp cat insasi planeta noastra e ceva mic, conturat intr-o mare .. lume. Cand ma gandesc la lume, o vad ca pe ceva ce undeva se termina. In schimb, lumea in care traieste Pamantul e fara sfarsit. Mintea umana nu poate percepe un lucru ca fiind infinit. Imaginatia umana, oricat de dezvoltata ar fi, nu poate creea o astfel de imagine. Am mai spus asta, dar repet. Suntem mici. Atat de mici.

 

Diversitate.

     Autobuzul e un loc ciudat. Adus la extrem, autobuzul poate fi comparat cu un micro mediu, in care in fuctie de momentul zile, o specie este dominanta. Dimineata este plin de elevi, studenti si batrani. Treptat apar oamenii grabiti si in vesnica intarziere in drum spre serviciu. La 12, lucrurile se schimba. Tot felul de oameni se bat pentru supravietuire. Locul pe scaun e hrana. Imbranceli, loviri accidentale sau mai putin.
      Odata ce detii suprematia, poti fi linistit restul statiilor pana in locul unde cobori. Azi am avut privilegiul de a sta jos si de a urmari indeaproape oamenii. Imi place sa privesc gesturile unor oameni, fara ca ei sa considere ca e ceva in neregula cu ei de se uita cineva in halul ala de insistent. Langa mine era o doamna cu o jacheta din piele intoarsa, maro. Avea buze frumoase. Asta am observat prima data cand s-a urcat. Apoi, la o examinare mai amanuntita, am fost uimita de cat de putin poate purta la picior. I-am studiat pielea de pe mana. Era uscata si firele de par luceau in lumina. Atentia mi-a fost distrasa de o alta doamna, ceva mai in varsta. Fata trista, cu riduri adanci, urme, umbre. La o distanta de 3 capete, o alta doamna tinea un bebelus in brate. Contrastul dintre ridurile batranei si finetea absoluta a copilului cu ochi mari si vioi a fost izbitoare. M-am uitat in restul autobuzului pentru un control de rutina si am observat cati batrani sunt acolo. Si cum multi se chinuie la fiecare frana a autobuzului sa isi mentina echilibrul. M-am simtit vinovata pentru statutul meu.
      Inca dinainte sa cobor, am inceput iar sa ma gandesc la oamenii de peste 70 de ani astazi. De ce iar? Pentru ca zilele trecute in cadrul unei discutii intelectuale, ample, am vorbit si despre asta. Mie sincer imi e incredibil sa greu cum fac fata. Tehnologia, produse, legi.. Schimbari de-a lungul anilor. Foarte putine lucruri au ramas la fel ca in tineretea lor. Imaginea bunicilor uitandu-se cu uimire si cu un ochi critic la ceea ce nepotilor lor li se pare perfect normal e atat de des intalnita... Daca lor le e greu.. nu imi imaginez cum e pentru "cazurile exceptionale" de 100, 110, 120 ani.. Probabil intervine senilitatea si nu mai esti perfect constient de ce e in jurul tau. Pierzi tot ce ti-a putut fi vreodata drag. Ramai singur, intr-o lume tot mai necunoscuta si incepi sa iti doresti moartea..
      Mereu am visat sa fiu o bunica chic, sa imi pot intelege nepotii, dar nu ma pot abtine sa ma intreb.. O sa pot fi asa? Viitorul e .. promitator. O sa vina momentul cand o sa ma intreb: "Cand s-a transformat realitatea?" Totusi.. daca bunica mea nu ar fi exact asa cum e ea .. in fiecare sens posibil.. nu as mai fi avut parte de unele din cele mai frumoase momente ale copilariei. Multumesc pentru ca esti asa. 

Calatorii in timp

       Privind inapoi din prezent spre zilele care au trecut, atat din ele cat ne putem aduce aminte, nu suntem in stare sa vedem care sunt de fapt momentele cheie care ne-au condus la ceea ce suntem astazi. Nu suntem capabili sa facem diferenta, pe moment, dintre ceva crucial si ceva "mai putin important". Gresit. Din cauza simplului fapt ca nu poate fi formulata o asemenea impoteza. Orice moment din viata, fiecare privire, fiecare gest, fiecare element exterior perceput de simturile noastre are un impact asupra noastra cum nici nu ne imaginam.
      Azi am vazut ceva ce m-a facut sa am o revelatie. Mergeam pe trotuar, relativ neatenta la ce se intampla in jurul meu si am vazut un copil. [In ultima perioada am devenit foarte sensibila in ce priveste copiii. Intorc capul aproape de fiecare data cand aud un scancet, un raset si imi e dor. Cand o sa fiti mari poate candva o sa cititi asta.] Era tigan. Am momentele mele de rasism, dar acum nu e cazul. Pentru mine atunci era doar un copil. Micut. Maxim 3 ani. Era imbracat in bleumarin, cu o caciulita alba. Din cele cateva secunde cand m-am concentrat doar pe el si nu pe ceea ce va urma, parea oarecum murdar. In schimb, chiar si asa, era frumos. Cei care ma cunosc pot confirma faptul ca mie imi plac putine lucruri, iar in cat despre copii, standardele mele sunt ridicate. O faţa micuta si dulce. Atat am retinut. Ma chinui, dar nu imi pot aduce aminte mai mult. Mergea incet pe trotuar. Secundele mele de contemplare au fost intrerupte de un strigat din spate care suna cam "haide odata mai repede". Probabil era mama lui. M-am intors si am vazut o femeie in varsta, cu o expresia acra. Atunci copilul din mersul lui agale, a inceput sa isi mareasca ritmul pasilor si a ajuns la ea, iar ea l-a smucit si au plecat spre semafor. Nu cred ca am abilitatea de a descrie cu exactitate ce am simtit atunci. Mila, dragoste, furie si o imensa dorinta de a-l lua in brate si a-i mangaia manutele mici. Am vrut sa il simt langa mine. Atunci, pentru un moment, m-am simtit binecuvantata. Pentru tot ce am avut eu iar copilul ala probabil nu o sa aiba niciodata, iar aici situatia materiala se claseaza ultima.
      Secundele alea, cand priveam copilul si "scena" in care fuge spre mama lui si apoi pleaca mi-au schimbat viata. Nu o sa stiu niciodata cum ar fi fost viata mea daca nu as fi iesit in pauza si nu l-as fi vazut. Cred ca o sa impartasesc totusi convingerea cuiva, cum ca subconstientul nostru e condus de cineva/ceva iar noi nu stim. Scopul nostru in viata e sa ajungem undeva si cumva, intr-un mod ce mintea umana nu-l poate intelege, lucrul asta se intampla.
      Din cauza momentelor astora, calatoriile in timp sunt imposibile, sau nu, doar daca am fi invizibili si nu am misca nici macar un fir de praf in timpul lor. Sau daca ar fi posibile, consecintele ar fi catastrofale. O simpla mutare a unui obiect banal, cum ar fi un mar, poate schimba lumea actuala. Suntem atat de mici... si sunt atat de multe lucruri care nu le stim. Iar ceea ce e cel mai trist e ca cel mai probabil nu le vom sti niciodata. 

     Imaginea de mai sus e considerata de unii ca fiind "cea mai trista fotografie". A fost facuta in Sudan, de catre Kevin Carter, iar "protagonista" e o fetita subnutrita, iar vulturul astepta momentul propice pentru a o sfasia. Fotograful, care a primit Premiul Pulitzer in 1994 pentru ea,  a speriat vulturul datorita aparatului de fotografiat si apoi a plecat. La cateva luni, s-a sinucis.