Infinitate.

      Moartea e un sfarsit. Astazi am revazut o persoana draga mie. Trecuse ceva timp de cand nu ne-am intalnit. Am stat impreuna cam vreo jumatate de ora. Am povestit, am depanat amintiri, am plans. Am jucat un joc si anume am vorbit numai eu. Ea era obosita, a preferat sa stea jos sa ma asculte. Culcata. Tinea si ochii inchisi, iar mainile ei erau impreunate pe piept. A trebuit sa plec si i-am spus ca nu e nevoie sa ma conduca, o inteleg. I-am promis ca o sa ne revedem si i-am spus sa aiba grija de ea. Stiu ca m-a auzit.
      Moartea e un sfarsit. Sau nu? Noi doua o sa ne regasim totusi in eternitate?

      Indraznesti sa te gandesti la lucruri fara sfarsit? Mie imi e greu. Incerc sa inteleg cum de Universul nu are un capat si cum o iubire dureaza pentru totdeauna. Trebuie sa fie greu sa nu te pierzi in mult. Finalitatea lucrurilor inconjuratoare e atat de comuna, incat se incadreaza in notiunea de "normal", care apropo, e un alt lucru ciudat. Facand o paranteza, ce e "normalul"? Conform definitiei, suna cam " Care este așa cum trebuie să fie, potrivit cu starea firească, obișnuit, firesc, natural". Dar intrebarea care se pune dupa e: cate lucruri sunt normale? cate lucruri pot exista sa fie percepute in acelasi sens de toata lumea? E normalul meu la fel cu al tau? Un sens absolut al cuvantului normal, in opinia mea e imposibil (aici se exclud legile matematice, fizice, biologice si tot ce tine de stiinta si poate fi demonstrat).
      Revenind.. Sfarsitul lucrurilor e pentru majoritatea atat obligatoriu cat si inevitabil. Pornind de la lucruri materiale, o camera de exemplu, reprezinta un spatiu inchis, implicit cu un sfarsit. Gandindu-ma la scopul practic al unei camere, nu exista un rost pentru a se creea o camera "with no end" atat timp cat insasi planeta noastra e ceva mic, conturat intr-o mare .. lume. Cand ma gandesc la lume, o vad ca pe ceva ce undeva se termina. In schimb, lumea in care traieste Pamantul e fara sfarsit. Mintea umana nu poate percepe un lucru ca fiind infinit. Imaginatia umana, oricat de dezvoltata ar fi, nu poate creea o astfel de imagine. Am mai spus asta, dar repet. Suntem mici. Atat de mici.

 

Diversitate.

     Autobuzul e un loc ciudat. Adus la extrem, autobuzul poate fi comparat cu un micro mediu, in care in fuctie de momentul zile, o specie este dominanta. Dimineata este plin de elevi, studenti si batrani. Treptat apar oamenii grabiti si in vesnica intarziere in drum spre serviciu. La 12, lucrurile se schimba. Tot felul de oameni se bat pentru supravietuire. Locul pe scaun e hrana. Imbranceli, loviri accidentale sau mai putin.
      Odata ce detii suprematia, poti fi linistit restul statiilor pana in locul unde cobori. Azi am avut privilegiul de a sta jos si de a urmari indeaproape oamenii. Imi place sa privesc gesturile unor oameni, fara ca ei sa considere ca e ceva in neregula cu ei de se uita cineva in halul ala de insistent. Langa mine era o doamna cu o jacheta din piele intoarsa, maro. Avea buze frumoase. Asta am observat prima data cand s-a urcat. Apoi, la o examinare mai amanuntita, am fost uimita de cat de putin poate purta la picior. I-am studiat pielea de pe mana. Era uscata si firele de par luceau in lumina. Atentia mi-a fost distrasa de o alta doamna, ceva mai in varsta. Fata trista, cu riduri adanci, urme, umbre. La o distanta de 3 capete, o alta doamna tinea un bebelus in brate. Contrastul dintre ridurile batranei si finetea absoluta a copilului cu ochi mari si vioi a fost izbitoare. M-am uitat in restul autobuzului pentru un control de rutina si am observat cati batrani sunt acolo. Si cum multi se chinuie la fiecare frana a autobuzului sa isi mentina echilibrul. M-am simtit vinovata pentru statutul meu.
      Inca dinainte sa cobor, am inceput iar sa ma gandesc la oamenii de peste 70 de ani astazi. De ce iar? Pentru ca zilele trecute in cadrul unei discutii intelectuale, ample, am vorbit si despre asta. Mie sincer imi e incredibil sa greu cum fac fata. Tehnologia, produse, legi.. Schimbari de-a lungul anilor. Foarte putine lucruri au ramas la fel ca in tineretea lor. Imaginea bunicilor uitandu-se cu uimire si cu un ochi critic la ceea ce nepotilor lor li se pare perfect normal e atat de des intalnita... Daca lor le e greu.. nu imi imaginez cum e pentru "cazurile exceptionale" de 100, 110, 120 ani.. Probabil intervine senilitatea si nu mai esti perfect constient de ce e in jurul tau. Pierzi tot ce ti-a putut fi vreodata drag. Ramai singur, intr-o lume tot mai necunoscuta si incepi sa iti doresti moartea..
      Mereu am visat sa fiu o bunica chic, sa imi pot intelege nepotii, dar nu ma pot abtine sa ma intreb.. O sa pot fi asa? Viitorul e .. promitator. O sa vina momentul cand o sa ma intreb: "Cand s-a transformat realitatea?" Totusi.. daca bunica mea nu ar fi exact asa cum e ea .. in fiecare sens posibil.. nu as mai fi avut parte de unele din cele mai frumoase momente ale copilariei. Multumesc pentru ca esti asa. 

Calatorii in timp

       Privind inapoi din prezent spre zilele care au trecut, atat din ele cat ne putem aduce aminte, nu suntem in stare sa vedem care sunt de fapt momentele cheie care ne-au condus la ceea ce suntem astazi. Nu suntem capabili sa facem diferenta, pe moment, dintre ceva crucial si ceva "mai putin important". Gresit. Din cauza simplului fapt ca nu poate fi formulata o asemenea impoteza. Orice moment din viata, fiecare privire, fiecare gest, fiecare element exterior perceput de simturile noastre are un impact asupra noastra cum nici nu ne imaginam.
      Azi am vazut ceva ce m-a facut sa am o revelatie. Mergeam pe trotuar, relativ neatenta la ce se intampla in jurul meu si am vazut un copil. [In ultima perioada am devenit foarte sensibila in ce priveste copiii. Intorc capul aproape de fiecare data cand aud un scancet, un raset si imi e dor. Cand o sa fiti mari poate candva o sa cititi asta.] Era tigan. Am momentele mele de rasism, dar acum nu e cazul. Pentru mine atunci era doar un copil. Micut. Maxim 3 ani. Era imbracat in bleumarin, cu o caciulita alba. Din cele cateva secunde cand m-am concentrat doar pe el si nu pe ceea ce va urma, parea oarecum murdar. In schimb, chiar si asa, era frumos. Cei care ma cunosc pot confirma faptul ca mie imi plac putine lucruri, iar in cat despre copii, standardele mele sunt ridicate. O faţa micuta si dulce. Atat am retinut. Ma chinui, dar nu imi pot aduce aminte mai mult. Mergea incet pe trotuar. Secundele mele de contemplare au fost intrerupte de un strigat din spate care suna cam "haide odata mai repede". Probabil era mama lui. M-am intors si am vazut o femeie in varsta, cu o expresia acra. Atunci copilul din mersul lui agale, a inceput sa isi mareasca ritmul pasilor si a ajuns la ea, iar ea l-a smucit si au plecat spre semafor. Nu cred ca am abilitatea de a descrie cu exactitate ce am simtit atunci. Mila, dragoste, furie si o imensa dorinta de a-l lua in brate si a-i mangaia manutele mici. Am vrut sa il simt langa mine. Atunci, pentru un moment, m-am simtit binecuvantata. Pentru tot ce am avut eu iar copilul ala probabil nu o sa aiba niciodata, iar aici situatia materiala se claseaza ultima.
      Secundele alea, cand priveam copilul si "scena" in care fuge spre mama lui si apoi pleaca mi-au schimbat viata. Nu o sa stiu niciodata cum ar fi fost viata mea daca nu as fi iesit in pauza si nu l-as fi vazut. Cred ca o sa impartasesc totusi convingerea cuiva, cum ca subconstientul nostru e condus de cineva/ceva iar noi nu stim. Scopul nostru in viata e sa ajungem undeva si cumva, intr-un mod ce mintea umana nu-l poate intelege, lucrul asta se intampla.
      Din cauza momentelor astora, calatoriile in timp sunt imposibile, sau nu, doar daca am fi invizibili si nu am misca nici macar un fir de praf in timpul lor. Sau daca ar fi posibile, consecintele ar fi catastrofale. O simpla mutare a unui obiect banal, cum ar fi un mar, poate schimba lumea actuala. Suntem atat de mici... si sunt atat de multe lucruri care nu le stim. Iar ceea ce e cel mai trist e ca cel mai probabil nu le vom sti niciodata. 

     Imaginea de mai sus e considerata de unii ca fiind "cea mai trista fotografie". A fost facuta in Sudan, de catre Kevin Carter, iar "protagonista" e o fetita subnutrita, iar vulturul astepta momentul propice pentru a o sfasia. Fotograful, care a primit Premiul Pulitzer in 1994 pentru ea,  a speriat vulturul datorita aparatului de fotografiat si apoi a plecat. La cateva luni, s-a sinucis.