Privind inapoi din prezent spre zilele care au trecut, atat din ele cat ne putem aduce aminte, nu suntem in stare sa vedem care sunt de fapt momentele cheie care ne-au condus la ceea ce suntem astazi. Nu suntem capabili sa facem diferenta, pe moment, dintre ceva crucial si ceva "mai putin important". Gresit. Din cauza simplului fapt ca nu poate fi formulata o asemenea impoteza. Orice moment din viata, fiecare privire, fiecare gest, fiecare element exterior perceput de simturile noastre are un impact asupra noastra cum nici nu ne imaginam.
Azi am vazut ceva ce m-a facut sa am o revelatie. Mergeam pe trotuar, relativ neatenta la ce se intampla in jurul meu si am vazut un copil. [In ultima perioada am devenit foarte sensibila in ce priveste copiii. Intorc capul aproape de fiecare data cand aud un scancet, un raset si imi e dor. Cand o sa fiti mari poate candva o sa cititi asta.] Era tigan. Am momentele mele de rasism, dar acum nu e cazul. Pentru mine atunci era doar un copil. Micut. Maxim 3 ani. Era imbracat in bleumarin, cu o caciulita alba. Din cele cateva secunde cand m-am concentrat doar pe el si nu pe ceea ce va urma, parea oarecum murdar. In schimb, chiar si asa, era frumos. Cei care ma cunosc pot confirma faptul ca mie imi plac putine lucruri, iar in cat despre copii, standardele mele sunt ridicate. O faţa micuta si dulce. Atat am retinut. Ma chinui, dar nu imi pot aduce aminte mai mult. Mergea incet pe trotuar. Secundele mele de contemplare au fost intrerupte de un strigat din spate care suna cam "haide odata mai repede". Probabil era mama lui. M-am intors si am vazut o femeie in varsta, cu o expresia acra. Atunci copilul din mersul lui agale, a inceput sa isi mareasca ritmul pasilor si a ajuns la ea, iar ea l-a smucit si au plecat spre semafor. Nu cred ca am abilitatea de a descrie cu exactitate ce am simtit atunci. Mila, dragoste, furie si o imensa dorinta de a-l lua in brate si a-i mangaia manutele mici. Am vrut sa il simt langa mine. Atunci, pentru un moment, m-am simtit binecuvantata. Pentru tot ce am avut eu iar copilul ala probabil nu o sa aiba niciodata, iar aici situatia materiala se claseaza ultima.
Secundele alea, cand priveam copilul si "scena" in care fuge spre mama lui si apoi pleaca mi-au schimbat viata. Nu o sa stiu niciodata cum ar fi fost viata mea daca nu as fi iesit in pauza si nu l-as fi vazut. Cred ca o sa impartasesc totusi convingerea cuiva, cum ca subconstientul nostru e condus de cineva/ceva iar noi nu stim. Scopul nostru in viata e sa ajungem undeva si cumva, intr-un mod ce mintea umana nu-l poate intelege, lucrul asta se intampla.
Din cauza momentelor astora, calatoriile in timp sunt imposibile, sau nu, doar daca am fi invizibili si nu am misca nici macar un fir de praf in timpul lor. Sau daca ar fi posibile, consecintele ar fi catastrofale. O simpla mutare a unui obiect banal, cum ar fi un mar, poate schimba lumea actuala. Suntem atat de mici... si sunt atat de multe lucruri care nu le stim. Iar ceea ce e cel mai trist e ca cel mai probabil nu le vom sti niciodata.
Azi am vazut ceva ce m-a facut sa am o revelatie. Mergeam pe trotuar, relativ neatenta la ce se intampla in jurul meu si am vazut un copil. [In ultima perioada am devenit foarte sensibila in ce priveste copiii. Intorc capul aproape de fiecare data cand aud un scancet, un raset si imi e dor. Cand o sa fiti mari poate candva o sa cititi asta.] Era tigan. Am momentele mele de rasism, dar acum nu e cazul. Pentru mine atunci era doar un copil. Micut. Maxim 3 ani. Era imbracat in bleumarin, cu o caciulita alba. Din cele cateva secunde cand m-am concentrat doar pe el si nu pe ceea ce va urma, parea oarecum murdar. In schimb, chiar si asa, era frumos. Cei care ma cunosc pot confirma faptul ca mie imi plac putine lucruri, iar in cat despre copii, standardele mele sunt ridicate. O faţa micuta si dulce. Atat am retinut. Ma chinui, dar nu imi pot aduce aminte mai mult. Mergea incet pe trotuar. Secundele mele de contemplare au fost intrerupte de un strigat din spate care suna cam "haide odata mai repede". Probabil era mama lui. M-am intors si am vazut o femeie in varsta, cu o expresia acra. Atunci copilul din mersul lui agale, a inceput sa isi mareasca ritmul pasilor si a ajuns la ea, iar ea l-a smucit si au plecat spre semafor. Nu cred ca am abilitatea de a descrie cu exactitate ce am simtit atunci. Mila, dragoste, furie si o imensa dorinta de a-l lua in brate si a-i mangaia manutele mici. Am vrut sa il simt langa mine. Atunci, pentru un moment, m-am simtit binecuvantata. Pentru tot ce am avut eu iar copilul ala probabil nu o sa aiba niciodata, iar aici situatia materiala se claseaza ultima.
Secundele alea, cand priveam copilul si "scena" in care fuge spre mama lui si apoi pleaca mi-au schimbat viata. Nu o sa stiu niciodata cum ar fi fost viata mea daca nu as fi iesit in pauza si nu l-as fi vazut. Cred ca o sa impartasesc totusi convingerea cuiva, cum ca subconstientul nostru e condus de cineva/ceva iar noi nu stim. Scopul nostru in viata e sa ajungem undeva si cumva, intr-un mod ce mintea umana nu-l poate intelege, lucrul asta se intampla.
Din cauza momentelor astora, calatoriile in timp sunt imposibile, sau nu, doar daca am fi invizibili si nu am misca nici macar un fir de praf in timpul lor. Sau daca ar fi posibile, consecintele ar fi catastrofale. O simpla mutare a unui obiect banal, cum ar fi un mar, poate schimba lumea actuala. Suntem atat de mici... si sunt atat de multe lucruri care nu le stim. Iar ceea ce e cel mai trist e ca cel mai probabil nu le vom sti niciodata.
Imaginea de mai sus e considerata de unii ca fiind "cea mai trista fotografie". A fost facuta in Sudan, de catre Kevin Carter, iar "protagonista" e o fetita subnutrita, iar vulturul astepta momentul propice pentru a o sfasia. Fotograful, care a primit Premiul Pulitzer in 1994 pentru ea, a speriat vulturul datorita aparatului de fotografiat si apoi a plecat. La cateva luni, s-a sinucis.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu