Despre vise.

Nu sunt tocmai genul de persoană care să se lase uşor impresionată. În orice domeniu. Sunt însă şi lucruri care, prin simpla lor banalitate şi excesul de comun, mă supun. Spre exemplu visele.

Eu visez destul de des. Ceea ce visez variază. De la ceva cunoscut la ce ceva ce nu am văzut niciodată. De la o realitate obiectivă la ceva ce nu îmi pot explica. De la ciudat la şi mai ciudat.

Am vise frumoase foarte rar. Prin "frumoase" mă refer la ceva ce îmi doresc sau persoane care nu le-am văzut de mult timp. Sau frumos în cazul asta e pur şi simplu ceva care să nu îmi creeze o stare de antipatie sau nelinişte generală care implicit îmi afectează fiecare decizie a zilei.

De obicei, visele mele sunt compuse ori dintr-un lanţ de evenimente ce continuă pe acelaşi fir ori dintr-o înşiruire de secvenţe aparent fără nicio legătură între ele. Visele sunt, în cele mai multe cazuri erupţii ale scoarţei subconştientului, detalii cărora nu le-am dat importanţă într-un anumit moment în viaţa noastră. Pot fi, în acelaşi timp, rezultatul unor frământări îndelungi sau a unor aşteptări. [Vorbind de aşteptări la modul filozofic, pe plan moral, cineva mi-a spus odată că nu e bine să ai aşteptări. Pe cât posibil, încearcă să nu ai aşteptări. Impune-ţi asta şi vei reuşi, Pentru că dacă ai aşteptări, e în natura umană să dezamăgească şi vei suferi. Are dreptate. Mulţumesc.]

Ceea mă face uneori să îmi doresc sa nu visez, pe lângă frica pe care o am timp de câteva zile după ce visez ceva, să spunem neobişnuit, e acel sentiment prezent de în anumite vise, şi anume deplina certitudine că visez şi totuşi nu mă pot trezi. Nepuţinta, sentimentul captivităţii. Vreau să opresc visul şi nu pot. Pur şi simplu nu depinde de mine. E ca şi cum cineva s-ar juca cu independenţa mea. Îmi place să fiu stăpâna acţiunilor mele iar visele sfidează asta.

If there's something to say, comments are opened.

Jurnal... (gânduri ca frânturi de stele) V

      • 21.04.2010, 19:41 - O bancă dintr-un parc. Stai pe scândurile ei, sau pe piatra ei dură şi nu te poţi abţine să nu te întrebi cine a stat acolo înaintea ta; câte gânduri sunt lăsate acolo pe bancă, lânga ale tale. Câte persoane şi-au uitat acolo lacrimile, zâmbetele, chicotelile, remarcile jignitoare referitoare la persoanele de pe Bulevardul Brăilei! Poate inaintea ta a fost un bătrân sau un copil, o studentă, un şomer, o doamnă cochetă, cineva care nu găsea o adresă. Amintirile unei bănci dintr-un parc sunt infinite. A fost cu mine pe banca aceea. Eram doi rătăciţi într-o lume ce nu ar fi fost la fel fără noi. Cândva, o să merg din nou cu el pe aceeaşi bancă. Sunt sigură că banca o să-şi amintească de noi. Iar noi o să fim la fel. Noi. Ea... va fi fost confidenta multora.
      • xx.xx.xxxx, xx:xx - Picături de apă cad într-un pahar. De undeva de sus. Una, două, trei - cade o rafală de vreo 17-18 şi paharul se sparge. Brusc. Fără niciun motiv ce poate fi explicat de ştiinţă, în mii de bucăţi... Dar picăturile continuă să cadă. Ceea ce nu se vede decât din afara e că picăturile căzute după ce paharul s-a spart încearcă să-l refacă. Să fie din nou ce a fost… şi nu reuşesc. Dar picăturile tot cad... de dragul vremurile apuse. Nu noi decidem sfârşitul unor lucruri. Doar ne resemnăm sperând ca cineva să fi făcut alegerea bună în locul nostru.

Jurnal... (gânduri ca frânturi de stele) IV

* 19.02.2010, 03:56 – Zvârcolire, vis, teamă, foc. Să te trezeşti buimacă din pat şi realizezi brusc că eşti pe ceva tare – pe pardoseală mai exact. Nici măcar nu ştiu cum am ajuns acolo. Ceva s-a întâmplat. Am un miros straniu de portocală în nări, amestecat cu miros tare de lemn. Senzaţia de minte invadată de mii de gânduri mai puternică decât oricând. Am citit cândva o carte (m-a speriat) despre un băieţel care putea citi gânduri, iar mirosul de portocale îl avertiza că ceva era rău. Teamă din nou. Încerc să mă uit în jurul meu. Abia acum îmi dau seama de ce simt că mă sufocă mirosul de lemn. Cel de poctocală încă nu mi-l pot explica. Materia ce mă înconjoară e lemnul. O cameră simplă. O fereastră, un pat mare fără saltea, deasupra lui atârnat un tablou cu un nud al unei copile – goală, pe un scaun, o imagine ce m-a şocat prin puritate şi simplitate. Oglinzi. O oglindă mare în spate şi alta în faţa patului. Mă văd. Nu sunt eu. Nu mă recunosc dar ştiu că sunt eu. Cameră fără uşă. Sunt blocată. Iar mirosul de portocală deja îmi provoacă greaţă, scârbă. Mă seacă de vlagă. Mă chinuie. Linişte. Mai multă linişte decât pot suporta. Încerc să plec. Nu văd nicio scăpare. Panică. Căutare continuă. Imposibilitate. Resemnare. Abandonare.  
 Strigătul.. Strigătul care trezeşte şi morţii. Un miel. Un miel ce ştie că va fi înjunghiat. Ochii mielului. Aşteptare prelungită. Îl văd. Îi pot simţi ritmul bătăilor inimii. Viaţa îl părăseşte dinainte de a simţi durerea... Sclipirea ochilor mari mă patrunde. Taie fâşii din corpul meu iar eu mă las pradă durerii. Sunt conştientă.
 Podea din nou. La fel de tare. Transpiraţie. Nesiguranţă. Confuzie. Sunt eu din nou. Sunt din nou în camera mea, lângă canapeaua mea gri. Coşmar. Siguranţă. Realitate. Comun. Rutină. Banal. Sunt trează. Amintiri din trecut, un trecut ce bântuie.

Nostalgie.

06.07.2010. În urmă cu un an, pe 6 iulie, la ora asta, coboram din tren, la Bucureşti. Îmi era cald şi blestemam caldura din miezul zilei. Aşteptam lângă Parcul Izvor să plec, entuziasmată. Corfu, here I come! Cam peste 2 ore, eram undeva în aglomeraţia ce se produce inevitabil la urcarea într-un autocar.  Am plecat. După asta au urmat 9 din cele mai frumoase zile ale vacanţei, cu excepţia unei zile de duminică, când, în timpul turului de insulă, datorită hobbyului profesoarei mele de franceză de a strânge tot felul de plante ciudate, cu mirosuri la fel de ciudate, tot ce doream seara era să nu văd mâncare şi să dorm.

    Azi, la 13:54 sunt în camera mea, singură, cu gândul la kilometri depărtare, dar mă plâng la fel de mult din cauza caldurii. 

Jurnal... (gânduri ca frânturi de stele) III

*Dar undeva, în spatele scenei... scenariu dintr-un an necunoscut... dintr-o zi rămasă în anonimat... la o oră ce nu contează... priviri încărcate de prea mult rimel plutesc în aer. Irisul verde înconjurat de atât de mult negru prinde viaţă. Buze negre. Chitară electrică. Trandafiri. Toţi sunt gata să-şi dea sufletul. Cui? Nimănui. Doar să îl elibereze în muzică şi să se lase pradă celor mai închise gânduri ce le-au străbătut vreodata mintea. Să se mişte, să iubească, să râdă, să respire.. Mişcări necontrolate. Ea îl priveşte şi pleacă. El o urmareşte. Ochi de vultur; nu o scapă din priviri nici pentru o secundă. Distanţa devine mai mare. El se luptă. Tensiune. Ea se simte ameninţată. Încearcă să fugă. El apare în faţa ei şi într-o încercare disperată de a o atinge îi sfâşie manuşa de piele. Ea cedează.. Tot ce-i uneşte e aceeaşi vârstă… aceleaşi idealuri... 
(…Gânduri private de adolescentă)
 • 11.04.2010, 20:55 - Epuizare. Picuri de ploaie. Absenţă din nou. Rătăcire. Floare uscată. Lacrimi.
 • 12.04.2010, 22:43 – Prea obosită. 
 • 14.04.2010, 17:08 – Horoscopul din perioada 11 – 26 aprilie anunţa, pentru 13.04, zodia Taur o zi perfectă. Cea mai bună din perioada asta. Exagerez eu acordându-i acest statut privilegiat, de perfecţiune. Pentru mine o zi perfectă e una la sfârşitul căreia te simţi vie. Simţi că ai facut ceva, fără regrete şi realizezi că încă se mai pot întâmpla lucruri bune în viaţa ta. Să te aşezi din nou, în canapeaua ta gri, cu faţa în sus şi sa zâmbeşti aşa cum nu ai mai făcut-o de mult, e o realizare. Dar să fii în stare sa împraştii zâmbete, să împroşti oamenii cu veselia ta, e un dar.
                         00:04 – A fost o zi perfectă. 

Jurnal... (gânduri ca frânturi de stele) II

     • 21.03.2010, 11:59 - Pierdută... unde? Greu de spus. Pierdută undeva unde puţini pot să viseze. Legat de visare... Uneori e atât de greu şi să visezi. Încerci să te gândesti la lucruri frumoase, să îţi imaginezi, să îţi doresti un viitor sclipitor, plin de speranţă şi.. pur şi simplu nu reuşeşti. Ceva îţi întunecă gândurile, un val de ceaţă deasă acoperă tot ce poate fi luminos. De ce ? Altă întrebare. Mereu întrebări. Aş vrea să ştiu atât de multe lucruri. 
                             12:03 - Ochi pierduţi. Aici eram. Unde sunt pierdută? Sunt pierdută de fapt în tot ceea ce fac în fiecare zi. Sunt blocată în rutină. În programul fix, ce dacă într-o zi încerc să-l modific ceva mi se pare anormal. Şi ce era mai sus - "undeva unde puţini pot să viseze" - sunt pierdută în propriile-mi gânduri. Sunt pierdută în nopţi senine în sălbăticia Indiei, întru-n câmp de maci, într-o stradă aglomerată, în zâmbetul unui necunoscut, într-o şuviţă din părul Cleopatrei, într-o cafenea cu Mircea Eliade, într-un joc de Monopoly, în mintea unui nebun, într-un avion care e la 24 metri înainte de impactul cu oceanul… Uneori simt o nevoie disperată să fug, să scap, să evadez, să ţip, să zbor. 
                   12:10 - Fluturi. Cercei purpurii uitaţi pe masă între un caiet, pe care e aşezat un suport de cd-uri şi unul din ei acoperit de un pliant de la un târg de haine. Praf. O cană în care au fost cândva fulgi de porumb cu iaurt de capşuni şi o lingură murdară. Decor.