* 19.02.2010, 03:56 – Zvârcolire, vis, teamă, foc. Să te trezeşti buimacă din pat şi realizezi brusc că eşti pe ceva tare – pe pardoseală mai exact. Nici măcar nu ştiu cum am ajuns acolo. Ceva s-a întâmplat. Am un miros straniu de portocală în nări, amestecat cu miros tare de lemn. Senzaţia de minte invadată de mii de gânduri mai puternică decât oricând. Am citit cândva o carte (m-a speriat) despre un băieţel care putea citi gânduri, iar mirosul de portocale îl avertiza că ceva era rău. Teamă din nou. Încerc să mă uit în jurul meu. Abia acum îmi dau seama de ce simt că mă sufocă mirosul de lemn. Cel de poctocală încă nu mi-l pot explica. Materia ce mă înconjoară e lemnul. O cameră simplă. O fereastră, un pat mare fără saltea, deasupra lui atârnat un tablou cu un nud al unei copile – goală, pe un scaun, o imagine ce m-a şocat prin puritate şi simplitate. Oglinzi. O oglindă mare în spate şi alta în faţa patului. Mă văd. Nu sunt eu. Nu mă recunosc dar ştiu că sunt eu. Cameră fără uşă. Sunt blocată. Iar mirosul de portocală deja îmi provoacă greaţă, scârbă. Mă seacă de vlagă. Mă chinuie. Linişte. Mai multă linişte decât pot suporta. Încerc să plec. Nu văd nicio scăpare. Panică. Căutare continuă. Imposibilitate. Resemnare. Abandonare. Strigătul.. Strigătul care trezeşte şi morţii. Un miel. Un miel ce ştie că va fi înjunghiat. Ochii mielului. Aşteptare prelungită. Îl văd. Îi pot simţi ritmul bătăilor inimii. Viaţa îl părăseşte dinainte de a simţi durerea... Sclipirea ochilor mari mă patrunde. Taie fâşii din corpul meu iar eu mă las pradă durerii. Sunt conştientă.
Podea din nou. La fel de tare. Transpiraţie. Nesiguranţă. Confuzie. Sunt eu din nou. Sunt din nou în camera mea, lângă canapeaua mea gri. Coşmar. Siguranţă. Realitate. Comun. Rutină. Banal. Sunt trează. Amintiri din trecut, un trecut ce bântuie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu