• 15.03.2010, 17:12 - Contracţii aproape involuntare ale muşchilor abdomenului. Păr răvăşit şi privire aţintită în gol. Totul e gol - vreau să pot să simt ceva: furie, speranţă, indiferenţă, durere... Orice. Nu aspir la fericire. În fond, ce e fericirea? O iluzie. Toţi vrem, dar doar unii din noi sunt capabili să reziste acelei forţe supreme; să facă faţă, să fie buni, să nu judece...17:43 - Respiraţie ce devine regulată. Îmi aduc aminte. E încă aici. Simt. În aer, pe griul canapelei, în firul de păr căzut pe jos. Chiar şi în cablurile făcute ghem din colţul camerei. E în şnurul draperiilor, e peste tot.
17:46 - E doar paranoia mea. Nu e nicăieri. Aş vrea să nu fi fost niciodată aici, aş vrea ca nimic să nu-mi amintească de el. Şi o sa vină. Şi o să îl văd din nou. Nu ştiu dacă sunt în stare. Am nevoie de forţă, am nevoie de... totul se rezumă la un infinit de puncte.
• 18.03.2010, 19:10 - Au trecut câteva zile. Absenţa lui devine parte din monotonia fiecărei zile. Deşi e soare, razele nu strălucesc suficient. Oricât de mult am aşteptat verdele ierbii, mirosul nu îmi pătrunde suficient de adânc în nări. Am un simţ ciudat... De a "mirosi culorile". Iar verdele miroase... demenţial. Acum nu îl pot simţi aşa. E ca şi cum mi-ar astupa cineva nasul cu o pânză incoloră, la fel şi ochii cu una opacă, urechile cu dopuri şi aş fi învăluită într-un costum ce mi-ar acoperi fiecare centimetru de piele şi să nu mai pot simţi nimic. De fapt, în faţa lui sunt goală. Mereu am fost. Mă citeşte mai bine ca oricine. Nu pot ascunde nici o idee. Nu imi spune mereu, dar ştiu că ştie. Văd în ochii lui. Mi-e dor de ei...
îmi place atât de mult când citesc sentimentele cuiva în tangoul literelor... 8->
RăspundețiȘtergere